duminică, 21 iulie 2013

Fenomene paranormale din Bucegi

Secretul din Peştera Ialomiţei


Continuăm să vă aducem noi probe şi mărturii despre misterele Bucegilor. Iată un document primit azi-noapte târziu, fiind sustras din arhive ce nu pot fi numite... Vă rugăm să păstraţi în mare taină cele citite, respectaţi secretele munţilor îngropate în galerii subterane de veşnicii!


Călugărul părea neîngrijit şi speriat, cu barba răvăşită ca după o furtună violentă cu grindină şi alunecări de teren pe vârful muntelui, de unde tocmai coborâse. Vorbea grăbit şi gesticula întruna, cu mintea tulburată:

"Mă aflu de mult timp în mănăstirea din Peştera Ialomiţei, săpată din voia Domnului dar în mod natural şi cu mii de ani în urmă, în inima unor munţi miraculoşi în care scenele dramatice umplu nopţile de mistere înfiorătoare… Zile întregi de posturi şi alergătură cu turiştii prin galeriile amenajate pentru vizită, pe scări alunecoase şi podeţe de lemn vechi, ros de cari şi putrezit de apele adâncului, urmate de nopţi de nesomn şi veghe, cand spiritele peşterii se trezeau şi începeau spectacolul nocturn, m-au epuizat, ajungând acum doar un spectru al tânărului robust ce venise aici cu ani în urmă. Mi-a plăcut dintotdeauna peisajul mirific al munţilor falnici şi al brazilor verzi, veşnicia lor, aerul proaspăt şi mirosul de cetină; mi-a plăcut să-i întâmpin pe credincioşii care veneau să aprindă o lumânare, să le dau sfaturi de credinţă şi binecuvântare întru Domnul; mi-a plăcut să-i conduc pe copiii veniţi în vizită prin toate galeriile sub lumina reflectoarelor colorate, să le vorbesc despre minunile lăsate de Domnul pe pământ, înlăuntrul lui precum şi deasupra.
Apoi au venit oameni bolnavi, care se rugau de sănătate. Milă mi-a fost de aceste suflete chinuite, și m-am rugat de spiritele peşterii să-mi dea puterea de a mă pune în slujba binelui, așa cum mi-a fost chemarea dintotdeauna. Astfel că în fiecare noapte coboram în galeria prin care curge izvorul de apă vie şi apă moartă – cel despre care s-a scris în câteva hrisoave antice, pe care lumea însa nu le-a crezut, numindu-le basme – şi umpleam sticluţe mici şi plate, dintr-acelea de vodka Rustika, pe care le lăsau turiştii pe iarba arsă, în urma grătarelor şi a focurilor aprinse prin păduri, sticle de buzunar cum se mai numesc, deoarece sunt tocmai potrivite să le ascunzi în buzunarele sutanei fără a atrage atenţia, mai ales că oricum nimeni nu ar înţelege de ce să fie nevoie ca sutanele să aibă buzunare... Și apoi, de fiecare dată când un bolnav îmi cerea ajutorul, scoteam o sticluţă în care lichidul se vedea de un verde intens, aceasta fiind culoarea apei fermecate. Iar omul bea apa, și pe loc îi reveneau culoarea în obraji și lumina speranţei în ochi, puterea şi sănătatea tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte…
Toate au mers bine până când, într-o seară, intrând în împărăţia umbrelor din peştera îngropată sub munte, văzui cum zidurile prinseseră viaţă şi se alergau prin hăul pământului, ascunzând coridoare ce sclipeau ademenindu-mă precum fata morgana, pierzându-se apoi în oglinzi paralele ce mă ameţeau cu jocul lor de lumini şi umbre. Fecioare zănatice cu ochii sclipind de puteri magice dansau jocul ielelor înfăşurate în văluri transparente și cu clopoței la picioare, apoi m-au cuprins în vartejul horei lor nebune şi urcându-mă într-o trăsura cu cai de foc, m-au purtat pe deasupra munţilor, peste piscuri semeţe şi stânci singuratice, râsul lor şi cântecul fermecat răsunându-mi în urechi timp îndelungat, precum o vrajă nepământeană…
Când m-am trezit, o privighetoare îşi cânta trilul în cetina ce acoperea cerul sfânt de deasupra corpului meu păcătos ca o boltă verde, prin care primele raze de soare se chinuiau să străbată. Apoi mi-am simţit mintea inundată de o noapte neagră, prin care cu greu mai răzbat crâmpeie de aducere aminte, și nu mai știu de-a fost aievea ori vis…"


L-am luat de braţ pe bietul călugăr cu mintea rătăcită, și l-am aşezat pe un scaun, i-am dat un pahar cu apă şi o bucată de pâine neagră spre a-i reveni puterile pierdute, apoi i-am vorbit despre credinţa cea adevarată, care nu admite existenţa spiritelor prin peşteri şi păduri, i-am explicat că totul a fost un vis datorat oboselii şi posturilor prelungite şi, după ce şi-a revenit puţin, l-am ajutat să iasă la aer, spre a lua drumul înapoi, ca un umil slujitor al Domnului, spre mănăstirea din Peştera Ialomiţei, unde-și avea lăcașul hărăzit de rosturile sale sfinte.
E greu să trăieşti bătrân şi singur în munţi, acum când sănătatea şi forţa tinereţii te părăsesc…
În timp ce călugărul se îndepărta pe poteca ce şerpuia prin codrul de brad, m-am întors în casă urcând tot mai greu scările prea înalte de la intrare şi, îndreptându-mă greoi spre raftul mascat de o perdea veche, am scos o sticluţă de buzunar pe care abia se mai putea citi un rest de etichetă ruptă de Vodka Rustica, o sticlă mică, plină cu un lichid verde intens…
Era ultima.
Dar de-acum puteam sa-mi iau singur, oricâtă voiam…

Secretul din Peştera Ialomiţei

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu