OZN doborât în Siberia de Antiaeriana Rusească

Conform mai multor organizaţii non-guvernamentale din SUA şi Occident, ce studiază fenomenele legate de ipoteticele contacte cu civilizaţiile extraterestre (Alien Hunter Group, GEPAN etc.,), dar şi relatărilor unor foşti ofiţeri sovietici ce şi-au desfăşurat activitatea în apărarea antiaeriană (ΠBO) a fostei URSS, există date certe şi dovezi referitoare la doborârea de către antiaeriana sovietică a unui obiect aerian/aeronavă (?!) ce s-ar încadra în ceea ce de regulă, numim OZN/UFO în Siberia în cursul anului 1987.Informaţia provine din surse ale Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA (CIA) şi ale Agenţiei de Informaţii  a Armatei SUA (DIA U.S. Army), care au avutacces la zeci de documente secrete sovietice, dezvăluite în America după demolarea KGB-ului în 1991 de către Mihail Gorbaciov. Documentele referitoare la acest incident conţin numeroase fotografii şi sute de pagini cu mărturiile unor soldaţi au supravieţuit „ripostei extratereştrilor”.

Revanșa extraterestră...
Extratereştrii care ar fi supravieţuit doborârii OZN-ului şi-au luat revanşa „pietrificând” un număr de 23 de militari sovietici. Una dintre fotografii înfăţişează locul unde s-a prăbuşit vehiculul extraterestru şi  unde sunt militarii pietrificaţi în poziţiile în care au fost surprinşi de rafalele aşa- ziselor „gloanţe” de „energie pură”.

Specialiştii serviciilor americane şi occidentale de informaţii consideră această fotografie „cel mai şocant portret al unei revanşe a extratereştrilor”. Ei consideră că şi numai acest document fotografic ne dezvăluie intenţiile şi puterea de care dispun ipoteticii extratereştri, reprezentând mult mai mult şi mai sugestiv decât tot ce s-a scris până în prezent despre OZN-uri. Deşi OZN-uri au mai fost identificate şi numeroşi extratereştri au fost semnalaţi ceea ce vine în sprijinul unor observaţii, în diferite regiuni ale lumii, se consideră că acesta este primul caz de „conflict armat” între două civilizaţii.

Dacă aceste documente din arhiva KGB se vor dovedi reale, situaţia este critică pentru Terra şi pământeni. Se demonstrează încă o dată, dacămai era cazul, că extratereştrii ce vin pe Terra  au o  tehnologie mult superioară şi, în caz de atac, ei dispun de mijloace ce pot contracara şi face inofensive sistemele noastre de arme.

Oaspeții „nepoftiți”…
Potrivit documentelor KGB, soldaţii sovietici, făceau parte dintr-un Regiment de rachete antiaeriene de tip KUB (rachete antiaeriene/rachete tip sol-aer) aflaţi la manevre în Siberia, unde experimentau noi procedee de combatere a inamicului aerian, au identificat o aeronavă ciudată ce zbura la mică altitudine în apropierea poziţiei unităţii sovietice de rachete antiaeriene.

Era în dimineaţa zilei de 13 octombrie 1987,la ora 08.35. Nerăspunzând la semnalul de recunoaştere, aeronava a fost catalogată ca fiind o aeronavă inamică şi  asupra OZN-ului s-a executatfoc cu rachete antiaeriene (sol-aer). Localizată prin mijloace de radiolocaţie (radar) şi lovită în plin de două din cele trei rachete lansate, aeronava extraterestră s-a prăbuşit în apropierea poziţiilor unităţii care a lansat rachetele. OZN-ul lovit s-a izbit de pământ, făcând în locul respectiv un crater. La locul impactului a fost trimisă o echipă de cercetare şi salvare.

Chiar dacă a trecut destu de puțin timp de la eveniment, destul de mulți ruși își pun întrebarea: a fost vorba de un meteorit… sau de un OZN „căzut” la Chelyabinsk

Deşi patrula de cercetare trimisă în recunoaştere cu un transportor blindat a păstrat o distanţă de siguranţă faţă de nava doborâtă, ea a observat cum din navă au ieşit cinci fiinţe cu aspect humanoid, subţiri, cu cap mare, ochi negri, imenşi şi având „nasuri segmentate”.

O teleportare … ciudată!
Militarii care au supravieţuit incidentului au declarat că extratereştrii au ieşit întregi din epava navei, s-au adunat repede, apoi s-au contopit într-o singură entitate sferică.

Este dificil de precizat ce s-a întâmplat ulterior, dar militarii spun că sfera nou-creată a scos sunete ascuţite şi ciudate (de tipul ultrasunete-lor), transformându-se într-un fel de sferă de lumină albă, strălucitoare, care apoi s-a dublat în dimensiune şi a explodat în ceea ce martorii au descris ca o „deflagraţie orbitoare”.

OZN surprins în momentul decolării de un post de televiziune în Siberia

Investigatorii sovieticii nu au reuşit să stabilească de ce şi cum s-au desfăşurat evenimentele în amănunt. Dar, când incidentul s-a sfârşit şi extratereştrii au dispărut, 23 dintre soldaţii care asistaseră de aproape la incident  erau „pietrificaţi”, corpurile lor devenind deosebit de rigide, „ca de piatră”, şi fără viaţă.

Un portret robot…
Numai doi militari, aflaţi în spatele transportorului blindat, au supravieţuit atacului OZN-ului. Cei doi prezentau zgârieturi mari pe cap, inclusiv piele jupuită, deşi purtau căciuli şi mantale. Ei erau profund miraţi şi şocaţi că explozia de lumină nu i-a afectat şi pe ei. Din documente reiese că de la cei doi supravieţuitori nu au putut fi obţinute alte detalii.

Rămăşiţele navei prăbuşite şi militarii pietrificaţi au fost transportaţi la un laborator secret lângă Moscova, destinat cercetării fenomenului OZN. Analiza epavei a relevat că aceasta nu avea nici un fel de sistem de propulsie şi control identificabil conform normelor tehnologiei terestre.

Locul în care au fost găsite trupurile pietrificate ale militarilor

Experţii au concluzionat, după multe analize şi studii în laboratorul sovietic specializat în investigarea fenomenului OZN, că o sursă necunoscută de energie a bombardat trupurile soldaţilor, pietrificând-ule, prin transformarea apei  într-o substanţă cu structură moleculară necunoscută, nemaiîntâlnită pe Terra. Martorii au realizat un crochiu ce reprezintă „portretul-robot” al extratereştrilor. Deşi incidentul a fost negat vehement până astăzi, după anul 2001 a apărut  şi un film legat de acest incident ce fusese vândut de un fost ofiţer sovietic din serviciile de informaţii unor agenţi americani.

După acest film s-a regizat un film documentar de reconstituire a evenimentelor derulate în Siberia în 1987, comentat de celebrul actor Roger Moore, care, deşi a stârnit numeroase controverse, a adâncit şi mai mult misterul.În anul următor apariţiei acestui film de reconstituire a apărut un alt film, de-a dreptul şocant, despre autopsia aşa-zişilor extratereştri capturaţi de armata sovietică pe la mijlocul anilor ‘80.

Elicopter militar al Armatei Federației Ruse, surprins în zona Siberiană în timp ce „transporta” un OZN

Lucrurile au devenit explozive în momentul în care agentul de informaţii sovietic Lev Termene a dezertat în Occident şi a afirmat că, dincolo de motivele de ordin politic şi social ce l-au determinat către acest gest disperat, o altă cauză în sprijinul hotărârii sale îl constituie faptul că se săturase să „fabrice extratereştri şi farfurii zburătoare”.

Indicativul „Cosmos”
Din documente reiese faptul că ruşii deţin mult mai multe probe materiale din domeniul investigaţiilor OZN, inclusiv nave şi corpuri ale unor astronauţi celeşti. În perioada Războiului Rece, între URSS şi SUA se încheiase un acord secret ce prevedea sprijin şi informare reciprocă în cazul apariţiei pericolelor de origine cosmică sau pentru contracararea unui atac extraterestru.

Un OZN uriaș estimat la câteva sute de metri în diametru a fost
surprins în momentul în care „s-a materializat” pe cer în apropiere de Moscova

Importanţa acestui document este dată de faptul că cei doi şefi de stat l-au semnat, deşi se urau de moarte, au trecut peste orice animozităţi unindu-şi eforturile împotriva pericolelor ce veneau din Cosmos. Cei doi şefi de stat erau Preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Leonid Brejnev, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, doi adversari s-au dovedit intransigenţi şi ireconciliabili până dincolo de moarte.

Armatele celorlalte ţări socialiste din Tratatul de la Varşovia acţionau în sensul acestui document la indicativul „COSMOS” cu măsuri specifice de contracarare ce fuseseră stabilite prin înţelegeri separate cu URSS. Informaţiile cu privire la incidentele OZN atât din timpul fostei URSS, cât şi de după apariţia Federaţiei Ruse sunt din ce în ce mai consistente şi mai greu de ascuns opiniei publice internaţionale.

Cel mai important centru energetic informațional al planetei se află în Munții Carpați, în Bucegi. Urmașii primilor oameni ai Terrei trăiesc în Retezat.

Iată în esenţă câteva lucruri despre această teorie. Existenţa „Centrului” este semnalată de toate tradiţiile străvechi. Astfel, în ezoterismul musulman este „Muntele Polar” sau „Muntele QAF”. În India şi Tibet i se spune Shamballa sau Muntele Meru. În Occident se vorbeşte de „Monsalvat” sau „Sediul Graalului” – „acolo unde timpul se preface în spaţiu”. La chinezi este „Muntele Tai” – sediul nemuritorilor. El se mai regăseşte şi sub denumirea de „Axis” sau „Cardines Mundi”, „stâlpul cerului”, „piramida cosmică”. În creştinism este „crucea” sau „arborele vieţii”.Acest Centru are proprietăţi cu totul speciale. În lucrarea pe care autoarea a elaborat-o în urma acestor cercetări (finalizate încă din anul 1988), sunt descrise o serie de efecte energetice speciale ale centrului în cauză – surprinse pe peliculă foto, electronografice şi mostre de rocă cu proprietăţi stranii, prelevate de pe vârful respectiv. Aceste probe confirmă pe parcursul lucrării (deosebit de vastă) activitatea Centrului.

Structura energetică a Terrei este mult mai complexă decât se crede. Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, însă nu este singurul. Mai există şase centri energetici de primă importanţă (pe lângă mulţi alţii secundari), care sunt în corelaţie cu acesta, şi este posibilă localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest „centru”, precum şi toţi ceilalţi „centri” secundari sunt cheile care vor da acces „Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei şi informaţiei cosmice.

Pentru întreaga structură a universului nostru există o cheie
Această cheie apare în tradiţie sub denumirea de Axis sau Cardines Mundi, care nu reprezintă altceva decât locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru şi în acelaşi timp locul geometric al  tuturor universurilor.

Există un sistem energetic – informaţional natural, în care tot este în contact cu totul, făcând posibilă comunicarea şi schimbul. În realitate, Centrul din Bucegi reprezintă o adevărată „poartă” de ieşire din universul terestru, el constituind punctul planetei Pământ plasat pe acest loc geometric de conexiune universală. Prin proprietăţile pe care le are acest centru ar rezulta că timpul (a patra dimensiune terestră) poate fi abolit, deci poate fi controlat, şi în acest caz, viteza luminii încetează de a mai fi o barieră în calea omului spre cosmos.

În urma cercetărilor a rezultat că acest centru are o activitate (prezentând maxime şi minime) ciclică, cu perioada de un an. Din datele furnizate de tradiţii rezultă că aceste cicluri anuale sunt înscrise în nişte cicluri mult mai mari ce se întind pe milioane de ani.

Un ciclu complet, în tradiţia vedică, se regăseşte sub denumire de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga sau vârste ale umanităţii. Aceste patru perioade nu sunt egale. O serie de argumente pledează pentru ipoteza că, începând cu anul 1986, intensitatea activităţii centrului a depăşit „pragul de latenţă”, urmând şi în prezent o creştere din ce în ce mai  accelerată.

Zona care conţine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci, Muntele Sacru al dacilor. Găsindu-se în Bucegi, el se compune din trei trepte supreme de iniţiere, la care se adaugă alte douăsprezece, superioare şi numeroase trepte inferioare de „învăţătură”, accesibile numai iniţiaţilor. Strămoşii noştri nu au ales întâmplător acest munte. Ei cunoşteau existenţa acestui Centru, precum şi legile care guvernează funcţionalitatea lui.

Chemaţi de Sfinx, strămoşii noştri ştiau a se face nemuritori
Aceste legi pot fi redescoperite. Teoria prezentată de Cristina Pânculescu la televiziune, în cărţi, radio şi în presă a suscitat un viu interes, cercetători de renume din întreaga lume arătându-se interesaţi de „straniile fenomene” din munţii noştri. Arheologii au identificat o piesă inedită, un veritabil mesaj al dacilor, care au trăit în sec. I-II e.n., în zona Podişului Central Moldovenesc.

La 10 kilometri SV de Iaşi, pe un promontoriu numit de localnici „la Căprărie”, unde culmile dealului Bârsan coboară lin către iazul de deasupra satelor Dumbrava şi Ciurbeşti, săpăturile specialiştilor au dat la iveală vestigiile a 18 locuinţe antice, 14 de suprafaţă şi 4 bordeie, care alcătuiau, în urmă cu aproape două milenii, un sat locuit de daci.

Bogăţia şi varietatea materialelor găsite reliefează nu numai continuitatea locuirii dacice pe aceste meleaguri, ci şi evoluţia culturii strămoşilor noştri. Unul dintre cele mai importante obiecte descoperite îl constituie o tabletă din ceramică (un fragment de disc), care prezintă un decor incizat pe ambele feţe, plăcuţa având la partea superioară un orificiu pentru prindere. Conform ipotezei descoperitorilor, tableta ar conţine imagini referitoare la un decor cosmic. Astfel, cercul de pe avers ar semnifica Pământul, cadranul, cele patru puncte cardinale, iar inciziile, circulare şi semicirculare, ar figura Soarele, Luna şi alte planete.

În funcţie de reprezentările de pe celelalte două sferturi de cerc (care nu au fost găsite), s-ar fi putut aprecia dacă întregul decor al aversului imaginează cele patru faze ale Lunii. Pe revers, s-ar contura o corabie, mijloc de navigaţie considerat în diverse culte străvechi ca simbol solar şi vehicul al morţii. Orificiul pentru prindere de pe tăbliţă a dus la concluzia că ar fi vorba de o amuletă cu funcţie magică.

Descoperirea de la Dumbrava îmbogăţeşte cunoştinţele noastre despre preocupările astronomice ale dacilor, adăugându-se calendarului din incita sacră de la Sarmizegetusa. De altfel, istoricul Iordanes (sec. al IV-lea) arăta că dacii făceau observaţii asupra stelelor. Cultul soarelui era răspândit printre daci, dovadă fiind un vas găsit în aşezarea de la Bucureşti-Tei pe care este încrustat un cerc solar, aceeaşi reprezentare figurând şi pe câteva vase identificate la Sarmizegetusa. De asemenea, la Piatra-Roşie, specialiştii au descoperit fragmentele unui car solar în miniatură, din fier şi bronz.

În lume există unele mici populaţii izolate, ce se consideră a fi urmaşii primilor oameni de pe Pământ.
Aşa se socotesc multe comunităţi din Caucaz, bascii din Pirinei şi guanchii din Canare. Exemplele ar mai putea continua. Dar puţini ştiu că în România, în preajma muntelui Gagu, din masivul Retezat, trăiesc aşa-numiţii gugani sau gugulani, păstori voinici şi foarte înalţi, cu viaţă retrasă şi particularităţi lingvistice destul de stranii, care se pretind a fi urmaşi direcţi ai dacilor şi coborâtori din… cei mai vechi oameni din lume!

Neam de păstori, guganii îşi trag numele şi se cred de-o seamă cu piscul Gagu din masivul Godeanu, la sud de Retezat (care are 21 de vârfuri, toate peste 2.000 m, dar nici unul mai mare ca vârful Gagu – 2.291 m). Anumite particularităţi lingvistice  (dialecte) în vorbire, destul de stranii, au creat legende şi au făcut din gugulani un izvor de presupuneri şi de ipoteze, care îşi au originea în preistorie. Credinţa acestor păstori români cum că ar fi cei mai vechi oameni de pe Pământ este mai adâncă decât legenda, pentru că ajunge tocmai la rădăcina miturilor primordiale ale omenirii.

Se povesteşte, de pildă, că strămoşii ancestrali ai guganilor ar fi urmaşii pământeni din Gigantomachia Elină, care păşeau din munte în munte, cum am călca noi din piatră în piatră, iar Iovan Iorgovan, nimeni altul decât modelul după care a fost întruchipat Hercules, lupta acestuia cu balaurul având loc la poalele muntelui Oslea, de lângă izvorul Cernei, cum se păstrează în baladele populare din partea locului, şi nu pe Ossa din Olimp, cum se narează în Odiseea.

Probabil că Homer, împreună cu Hesiod au strămutat Gigantomachia din Ţara Haţegului, leagănul civilizaţiei româneşti şi unul dintre leagănele lumii de astăzi, pe coasta golfului Thermaios ca să le fie, probabil, mai la îndemână. Ideea cu Gigantomachia carpatică a fost lansată, cu exemplificări patronimice, de Nicolae Densuşianu (1846-1911) în opera sa capitală „Dacia preistorică”, fiind reluată în mai multe studii de dată recentă, care reanimă această poveste ce în nici un caz nu trebuie uitată!

Numele de giganţi vine de la hogigas – uriaş care, fiind identic cu ho gegenes, poate însemna şi „născut din pământ”, adică băştinaş. Este, credem, revelator să reamintim că în textele antice se pomeneşte de localitatea Gigonus – Guganul, iar pe harta geografică a României, lângă Caransebeşul de astăzi este menţionată aşezarea cu numele de Gaganis, pentru a ne convinge de străvechea etimologie mitică a guganilor.

Să nu uităm că sunt unele aprecieri, din ce în ce mai des citate, potrivit cărora spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi jucat un rol hotărâtor în anumite momente-cheie ale istoriei lumii şi că, potrivit altor estimări, într-un viitor apropiat, aici se va afla centrul spiritualităţii umane!

Edward Snowden: “De sute de mii de ani, in interiorul Pamantului exista o civilizatie extrem de avansata”

În urmă cu câteva zile, am publicat un articol cu privire la o declarație șocantă făcută de cel mai căutat fost agent NSA, Edward Snowden. El susținea că agenția americană ascunde faptul că Soarele trece prin mai multe schimbări majore, care se vor resimți și pe Terra abia în septembrie, când se poate produce o Apocalipsă.

Aceasta este una dintre informațiile șocante pe care fostul agent american le-a făcut publice pentru a demonstra ce fel de secrete sunt ascunse de către sistemul american.

Pe lângă faptul că omenirea ar putea fi lovită de Apocalipsă, există numeroase secrete care în alte condiții nu ar fi ajuns niciodată la cunoștința opiniei publice. Unul dintre ele se referă la problema extratereștrilor și farfuriilor zburătoare care sunt zărite în fiecare zi în diferite locuri de pe glob.

Povestea OZN-urilor nu a fost niciodată recunoscută de către guvernul american sau specialiștii NASA, care au susținut întotdeauna fie că este vorba despre o iluzie optică sau pur și simplu de niște simple baloane meteorologice care își îndeplinesc misiunea în atmosferă. Snowden declară că atunci când a lucrat în cadrul NSA a intrat în posesia unor documente marca “top secret”, în care era explicată povestea acestor OZN-uri pe larg.

De fapt, farfuriile zburătoare aparțin unei civilizații intraterestre, adică care trăiește în interiorul Terrei, dar care deține numeroase colonii și în interiorul altor planete din sistemul nostru solar. Această civilizație a trăit în trecutul îndepărtat pe Pământ, dar din cauza schimbărilor dramatice prin care a trecut planeta noastră, a ales să-și continue viața în interiorul planetei. Acolo există numeroase baze ale acestei civilizații intraterestre.

“Chiar dacă pare greu de crezut, în interiorul planetei noastre există o civilizație extrem de avansată din punct de vedere tehnologic, care își duce existența de zeci de mii de ani. OZN-urile sunt aparatele lor de zbor cu care călătoresc prin diverse locuri din Univers. Aceste ființe sunt extromofile, adică pot trăi în condiții extrem de aprige și în acest fel s-au adaptat să trăiască în interiorul planetei, loc unde schimbările majore nu se petrec atât de des precum la exteriorul ei.“, a declarat Edward Snowden.

Guvernul american, în frunte cu președintele în funcție, primesc săptămânal rapoarte cu privire la activitatea acestor ființe intraterestre. S-a pus de mai multe ori problema de a intra în război cu locuitorii din adâncurile Terrei, dar ecartul dintre nivelul tehnologic actual al omului și cel al acestor creaturi este unul imens. Nu am fi putut niciodată câștiga un război cu civilizația intraterestră și am fi riscat ca exteriorul planetei să fie distrus pentru totdeauna.

“Civilizația bizară se proclamă stăpâna planetei și nu au niciun gând să empatizeze cu oamenii pentru că noi suntem precum niște furnici pentru ei“, a mai declarat Edward Snowden.

Omul este la începuturile evoluției tehnologice, în timp ce intratereștrii sunt ființe avansate și civilizația lor are o vechime de sute de mii de ani sau poate milioane. Probabil că în viitorul îndepărtat, atunci când omul va conștientiza calea evoluției, comunicarea cu această civilizație va fi posibilă.

Cea mai veche civilizatie europeana a fost in Romania

Un adevarat Eden egalitarian ar fi inflorit in partea central-estica a Europei acum aproximativ 7 000 ani. Savantii occidentali se declara fascinti de complexitatea si atributele stravechii culturi Cucuteni de pe teritoriul Romaniei. In prezent lumea stiintifica a ajuns sa recunoasca cultura Cucuteni drept prima civilizatie a Europei.

Arheologii au denumit-o Cucuteni dupa satul cu acelasi nume din apropierea Iasiului, unde in anul 1884 s-au descoperit primele vestigii apartinand acestei culturi. Apoi urme ale civilizatiei Cucuteni s-au descoperit pe teritoriul Ucrainei langa Kiev in anul 1897, unde a fost denumita Trypilia, ignorandu-se cu buna stiinta ca era vorba de una si aceeasi civilizatie Cucuteni, descoperita anterior in Romania.

Artefactele sunt alcatuite din statuete de lut si vase din acelasi material.
“Nici la ora actuala nu se cunoaste semnificatia simbolurilor pictate pe vase, precum si rolul statuetelor care reprezinta forme umane si animale. Mai mult decat atat, nu cunostem cu exactitate modul cum acei oameni isi tratau mortii, in ciuda excavatiilor recente nu am descoperit nici un mormant sau loc de crematie” declara Lacramioara Stratulat, director al Complexului Muzeal National din Iasi, in cadrul conferintei de presa premergatoare expozitiei din Vatican.

Cultura Cucuteni a precedat cu cateva sute de ani toate asezarile umane din Sumer si Egiptul Antic. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care traiau organizati in asezari mari. Aceste proto-orase de Cucuteni erau alcatuite din cladiri aranjate in cercuri concentrice. Cultura Cucuteni se intindea pe o suprafata de 350 000 kilometri patrati, pe teritoriul actual al Romaniei, Republicii Moldova si Ucrainei. Productiile lor artistice erau dominate de linii repetate, cercuri si spirale care creau un efect de iluzie optica pe vasele care erau impodobite in acest mod unic.
Nici una dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezinta trasaturi grotesti sau furioase. Rarele statuete masculine au fetele acoperite de masti, in timp ce statuetele feminine sunt au picioare lungi si zvelte, sunt gratioase, fara masti si prezinta tatuaje pe corp.
Nu exista statuete cu sclavi inlantuiti sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizatii egalitariene si pacifiste, conform opiniilor istoricilor.
“Cunoasterea aprofundata a acesti culturi este foarte importanta…Suntem mandri ca aici a aparut cea mai importanta si avansata cultura neolitica din intreaga lume” afirma Romeo Dumitrescu, presedintele fundatiei Cucuteni pentru Mileniul trei, din Bucuresti.

Blestemul Lacului Morii

Lacul Morii este cel mai mare din București, întinzându-se pe o suprafață de 246 hectare. Puțini cunosc adevărata istorie a acestui lac și modul în care a fost construit, dar mai ales blestemul pe care îl poartă. Atunci când a fost construit, regimul comunist a trecut peste cadavre, la propriu, pentru că a fost nevoit să demoleze una dintre cele mai frumoase biserici din București, Sf. Nicolae și să desființeze un întreg cimitir.

Ideea construirii Lacului Morii a fost una cât se poate de practică, s-a dorit protejarea capitalei de inundații. Pentru a-și atinge scopul, constructorii au fost nevoiți să-i oblige pe oameni să exhumeze mii de cadavre și să le mute în Cimitirul Giulești Sârbi. Astfel, Cimitirul Crângași avea să dispară pentru a lăsa locul unui lac care nu de puține ori a fost martorul unor evenimente mai mult decât stranii.

Regimul comunist ordonase ca toți morții să fie mutați până la o dată fixă. Atunci când termenul limită s-a încheiat, buldozerele au întrat peste ceea ce mai rămăsese din cimitir. Trist este că foarte multe morminte au fost răvășite și astfel s-a creat psihoza blestemului. Oasele amestecate cu pământul răscolit erau peste tot, iar unii au luat ce au mai apucat, fără a şti măcar dacă osemintele erau sau nu ale celor dragi. În plus, biserica cu hramul Sfântului Nicolae a fost dărâmată chiar în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, ceea ce cu siguranţă nu putea aduce ceva bun.

Nu o dată, pescarii care din 1987 încoace au mers să pescuiască în apele Lacului Morii au povestit că i-au încercat senzaţii stranii sau că au trăit experienţe înfiorătoare. În timp, pe măsură ce tot mai mulţi se înecau în apele lacului de acumulare, acesta a dobândit numele de “Lacul Morţii” şi tot mai mulţi au început să creadă în forţa blestemelor.

Pescarii bucureșteni sunt martorii unor evenimente de-a dreptul terifiante, care se petrec aproape în fiecare noapte pe Lacul Morii. Luminițe de diverse culori se pot zări la suprafața apei, sau vuiete care seamănă cu plânsete sunt doar câteva dintre fenomenele ciudate care se petrec aproape în fiecare pe lacul blestemat. Probabil că acesta este tributul pe care morții îl cer pentru că au fost deranjați din somnul cel de veci.

O altă legendă urbană spune că pe locul pe care se află acum Lacul Morii a existat, la începutul secolului al XIX-lea, un cimitir de ciumaţi, unde au fost îngropate victimele Ciumei lui Caragea, care în anii 1812 şi 1813 a omorât peste 90.000 de oameni în toată ţara. Această variantă nu este însă confirmată oficial de niciun act.

Cuiul dacic care nu rugineste niciodata

Andrei Vartic, un arheolog din Republica Moldova, pe când cerceta Movilele Ciclopice de la Sona, a avut norocul să facă o descoperire incredibilă. Savantul a găsit îngropate în țarână aproximativ 40 kg de cuie dacice. Cuiele au mers la Institutul de Arheologie din Cluj, unde sunt păstrate şi în prezent. Pentru recunoștința sa, arheologii romani i-au dăruit un cui cu tema să-l cerceteze.

Ajuns în Republica Moldova, arheologul a realizat că acel cui, de peste 2000 de ani  nu era ruginit. Straniu pentru un element din fier, vechi de peste două milenii. Cercetătorul a dus cuiul spre cercetare la Institutul de Metalurgie de la Bălţi, unde raportul indica faptul că materialul din care era alcătuit cuiul dacic era alfa-fier pur de 99,97%. Asta înseamnă că nicio impuritate nu pătrunsese în misteriosul cui. Minunea antică nu putea să fie realizată decât într-un laborator performant pentru ca nicio impuritate să nu pătrundă în compoziția obiectului.

Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai două exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în laboratoarele de la NASA cât şi la Universitatea Harvard.

Specialiștii susțin că procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obținerea lui, dată fiind posibilitatea introducerii în el a unor impurități. Discul din Mongolia putea fi modelat doar în cosmos, susțin specialiștii de la NASA, iar cercetătorii de la Chişinău aveau aceeași părere despre Cuiul Dacic.

Misterul cuiul dacic nu se oprește aici pentru că cercetări ulterioare au mai demonstrat faptul că peste alfa-fier au fost suflate trei straturi protectoare după cum urmează: primul strat a ost un compus de magnetită “Fe3O4″, al doilea din oxid de fier “FeO”, iar cel de-al treilea strat protector este din alumo-silicati.

Misterul cuiului dacic continua pentru ca profesor Daria Grabco studiind la microscop microstructura deosebită a fierului dacic şi a mai observat că acest fier are două straturi de “domene“, unul central şi unul de suprafață. Domenele sunt orientate perpendicular unul pe altul ăsta însemnând că, mai întâi s-a solidificat (în câmpul magnetic al Pământului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat în stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat şi el, dar în altă poziție faţă de câmpul magnetic al Pământului!

De aici putem să tragem concluzia că acest cui dacic a fost produs într-un laborator care ignoră gravitația Pământului, fie de civilizația dacică sau pur şi simplu de o altă civilizație avansată din punct de vedere tehnologic. Este de-a dreptul impresionantă tehnologia care a fost imprimată în construcţia unui obiect atât de simplu precum acest cui dacic. Misterul acestui obiect va continua să planeze peste ani, până în clipa în care știința viitorul ne va dezvălui mai multe despre civilizația strămoșilor noștri.

“HIPERBOREENII ŞI SHAMBALLA” descoperire secreta la Rosia Montana

O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă.

BOMBA
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
HIPERBOREANUL 
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede peuşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

LESPEDEA 
Dar să revenim la lespede…
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE 
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
SHAMBALLA ? 
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.
ÎN ATENŢIA CITITORILOR! 
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.